EQ is sexy

Unii oameni au inteligența emoțională a unui cartof. Și nu a unuia pretențios, franțuzesc, cu gust de trufe. A unuia banal, de Obor, luat la plasă, aruncat pe tejghea și uitat în beci până în februarie. Un cartof care n-are niciun plan pentru viața lui: nu știe dacă va fi piure, prăjit sau salată de boeuf.

Adevărata tragedie apare când te trezești că începi să compensezi. Să pui tu sare, piper și empatie ca să iasă ceva prezentabil. Ca la mesele de sărbători românești, când toată lumea mănâncă, dar doar unul stă de dimineață în bucătărie. Tu fierbi, amesteci, asezonezi, psihanalizezi… iar celălalt? Stă pe scaun și zice că „merge și așa”.

Ai fost crescut să crezi că dacă cineva nu poate, tu trebuie să poți pentru amândoi. Că dacă nu știe să pună în cuvinte ce simte, trebuie să fii tu și traducător, și psiholog, și semafor emoțional. Că dacă nu înțelege aluzii subtile, îi mai explici o dată, „cu frumosul”. Apoi mai pui și un zâmbet, să nu pară că ești „prea intens”.

Doar că inteligența emoțională nu se împrumută. Nu se găsește la Mega la raionul promoții. Nu se construiește din bunătatea ta, chiar dacă îți place să repari. Nu e jobul tău să gătești emoții sofisticate pentru cineva care n-are nici măcar tigaie.

Românii au o vorbă: „unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. Dar noi am reușit să facem un sport național din a cere de la noi înșine ce lipsește la ceilalți. Și mai și zicem „lasă, că poate se schimbă”. Dar nu se schimbă. Cartoful rămâne cartof.

Limita sănătoasă nu e un zid rece, e momentul în care spui „nu mai gătesc aici”. Nu pentru că ești rece. Ci pentru că ți-ai dat seama că nu poți fi și ingredient, și rețetă, și bucătar.

Și, sincer?

Întreabă-te dacă îți plac cartofii măcar.

And we're not talking about potatoes.

(in)autentic

Trăim într-o epocă în care și sinceritatea trebuie să dea bine în poză. Să fii autentic, dar cu lumina potrivită. Să fii vulnerabil, dar cu cana de ceai în cadru, ori cu ceva latte art cvasi-inspirațional. E cumva trendy să spui că “nu ești bine”, dar într-un mod care să arate… bine. În același timp, ai dorința să epatezi. Să dai pe spate followerii, cu minim de efort perceput. Being or not being well should be fashionable.

Autenticitatea a devenit aproape un obiect decorativ. O punem pe raft, o ștergem de praf și spunem “uite, eu sunt sincer”. Dar sinceritatea adevărată nu are un filtru “fade cool”. E stângace, obositoare, incoerentă. Uneori înseamnă să spui prostii. Alteori, doar să taci.

Între timp, aparențele merg brici. Știm exact cum să ne “deschidem emoțional” fără să transpirăm în direct. Facem storytelling despre anxietate, dar cu un ring light mișto în față. E o estetică a vulnerabilității curate. Curată, dar atent regizată.

Eu, unul, am trăit mult timp cu teama de a fi prea. Prea intens, prea emoțional, prea mult. M-am tot ajustat, ca să nu devin o povară. Dar am avut norocul să întâlnesc oameni care au știut să mă conțină, nu să mă micșoreze. Și mi-am dat seama că n-am fost niciodată “too much”... doar aveam nevoie de un spațiu în care să pot fi întreg.

Poate că autenticitatea nu e opusul aparenței, ci pauza dintre ele. Momentul ăla în care nu mai joci nimic, nu mai explici nimic și, în sfârșit, poți respira.

Apoi, rămân cu întrebarea asta...

Dacă am ajuns să ne pozăm și sinceritatea, oare mai știm cum arată autenticitatea atunci când nu o vede nimeni?

Apartenența nu e gălăgioasă

Am ascultat din nou Sometimes, I Swear de la The Vaccines. E genul de piesă care nu urlă, dar apasă fix pe nervul omului care a fost mereu puțin în afara cercului.

N-am fost niciodată „the popular kid”. În gimnaziu eram ciudatul din colț. În liceu, gașca de metaliști mă botezase Lucifer. Nu pentru că eram malefic, ci pentru că aveam o față care, cică, „inspira teamă și respect”.

În realitate, doar nu știam să zâmbesc cum trebuie în poze.

Oricum, a fost primul loc unde m-am simțit aproape de apartenență, dar nici atunci nu era complet. Eram acolo, dar pe margine.

Apoi au venit facultatea, joburile, cercurile de oameni. De fiecare dată, același sentiment difuz. Nu eram exclus, dar nici cu adevărat inclus. O absență care nu se vede, dar se simte. Ca un spațiu gol între tine și restul pe care nu știi cu ce să îl umpli.

Am învățat, cu timpul, că nu trebuie să transform locuri care nu mi se potrivesc în acasă. Că nu e nevoie să dau din coate, să-mi reduc colțurile sau să devin mai ușor de digerat. Că nu e nevoie să hrănesc plante artificiale cu apă.

La treizeci de ani, pentru mine, nu mai e despre a te strecura undeva ca să aparții. E despre a simți când un mediu te primește fără instrucțiuni de utilizare. Când nu trebuie să explici de ce ești... Tu.

Apartenența adevărată nu e gălăgioasă. Nu vine nici cu artificii și nici cu vreun soi de covor roșu. Vine cu liniștea simplă în care nu mai simți nevoia să demonstrezi că meriți să fii acolo.

Așa că, dacă nu îți e bine, schimbă jobul. Schimbă cercurile sociale. Schimbă orașul. Schimbă țara. Schimbă traiectoria profesională. Schimbă-te tu. Fii adaptabil față de propriile tale nevoi. Evident, și ale celorlalți, dar nu ca să încapi mai bine într-o cutie, ci ca să te găsești și regăsești cu adevărat. Atât de unul singur cât și prin ceilalți și, implicit, prin și în mediul tău înconjurător.

Știu că există dependențe. Familie. Copii. Relații. Oameni de care trebuie să avem grijă, dar tu ești la fel de important.

Știi, e vorba aia, că ce-ți dorești e on the other side of fear?

It’s true.

Don't be the change you want to see in the world.

Be the change you want to see within yourself, first.

Absența din prezență

Am început să mă gândesc la formele invizibile de absență. La micro-abandonuri.

Nu-s telenovela aia cu țipete și lacrimi, nici ghostingul brutal în care rămâi să vorbești singur cu pereții.

Nu. Sunt mai subtile. Mai românești chiar: „las’ că vedem noi”, „te sun mâine”, „hai săptămâna viitoare”. Apoi? Nimic.

E când cineva îți citește mesajul din bara de notificări și dă swipe ca să nu apară „seen”.

E când prietenul vorbește jumătate de oră despre pisica lui, jobul lui, vacanța lui și apoi se ridică să plece fără să te fi întrebat o singură dată „tu cum ești?”.

E când părintele te roagă să îi explici setările de la telefon, dar nu îți întreabă cum îți merge viața.

E când șeful îți promite feedback și dispare ca trenul personal în zăpadă.

Micro-abandonurile sunt ca ploaia măruntă: nu pare mare lucru, dar te uzi până la piele fără să-ți dai seama. Ele nu închid uși, ci le lasă întredeschise.

Și partea cea mai perversă e că nu știi dacă să te superi sau să treci cu vederea. Pentru că un „nu” clar doare, dar eliberează.

Micro-abandonul nu doare destul încât să pleci, dar nici nu îți dă destul încât să rămâi liniștit.

Poate că adevărata dramă nu e în marile certuri, ci în micile uitări zilnice. Poate că relațiile noastre nu se rup dintr-o dată, ci se destramă încet, ca o șosetă spălată prea des la 90 de grade.

Și atunci mă întreb, în cel mai Carrie-Bradshaw-dar-cu-sarmale fel posibil: dacă iubirea se măsoară în prezență, nu în vorbe mari, oare câți dintre noi am fost părăsiți nu printr-un „adio” zgomotos, ci printr-o mie de tăceri mărunte?

Dar nu trebuia!

“You shouldn’t have to.”

Aud asta peste tot: nu ar trebui să explici de zece ori același lucru, nu ar trebui să demonstrezi non-stop că meriți, nu ar trebui să faci salturi mortale pentru cineva care nici nu se clintește pentru tine.

Dar hai să fim serioși: dacă oamenii ar face mereu doar strictul necesar, unde am fi?

Probabil am trăi într-o lume unde relațiile ar fi ca un contract de muncă: opt ore, pauză de masă, fără overtime emoțional.

Cadourile de ziua ta ar fi carduri cadou de 100 de lei de la H&M, iar conversațiile s-ar termina la „bine, mersi, tu?”. Asta în contextul în care conversația nici măcar nu a început. Not really.

Ironia e că nici “bare minimum” nu ne face fericiți, dar nici „above and beyond” până la epuizare nu e sustenabil. Și totuși, de câte ori nu ne-am prins oferind mai mult decât „ar trebui”, doar pentru că așa am simțit?

Eu mă tot întreb: unde e limita între generozitatea care aduce lumină și cea care te lasă fără baterii? Și cât de ok e să accepți minimul altora doar pentru că, teoretic, e „suficient”?

Poate răspunsul e că unele dintre cele mai frumoase momente apar exact atunci când cineva alege să facă ceva ce „nu trebuia”.

Dar dacă tot alegi să faci mai mult, măcar fă-o cu plăcere, nu cu oftat.