M-am gândit mult la micro abandon, dar nu am vorbit despre micro prezență. Despre gesturile mici care nu repară tot, dar opresc căderea liberă a celuilalt. Cât de important e acel mesaj scurt de hey mă gândesc la tine. Nu am timp să vorbesc acum, dar îmi ești în gând. Sper că ești bine. Dat pe fugă, înainte de o zi de back to back meetings.

În psihologie, astfel de momente funcționează ca un marker de continuitate relațională. Creierul uman tolerează absența dacă există o punte simbolică. Când nu există, apare micro abandonul.

Nu dramatic, nu vizibil, dar suficient încât corpul să intre în alertă. Ritmul cardiac crește, mintea începe să completeze spațiile goale cu scenarii. Sistemul nervos trece din conexiune în protecție.

Lumină…

Căutatul de vinovați e una dintre cele mai subtile forme de auto-sabotaj relațional.

Pentru că, de fapt, nu cauți un vinovat, ci o modalitate de a-ți regla anxietatea. E o formă de control.

E felul în care mintea zice: „Dacă știu cine a greșit, o să pot repara.”

Numai că nu repari nimic. Doar creezi distanță.

La celălalt capăt al unui deget arătat cu titlu acuzator se află rareori înțelegere și acceptare.

Se află mecanisme defensive și emoții rănite. Când acuzi, celălalt nu te mai aude. Se apără. Și din acel moment, conversația nu mai e despre apropiere, ci despre supraviețuire. Supraviețuirea propriului ego și al identității personale.

Unii oameni au inteligența emoțională a unui cartof. Și nu a unuia pretențios, franțuzesc, cu gust de trufe. A unuia banal, de Obor, luat la plasă, aruncat pe tejghea și uitat în beci până în februarie. Un cartof care n-are niciun plan pentru viața lui: nu știe dacă va fi piure, prăjit sau salată de boeuf.

Trăim într-o epocă în care și sinceritatea trebuie să dea bine în poză. Să fii autentic, dar cu lumina potrivită. Să fii vulnerabil, dar cu cana de ceai în cadru, ori cu ceva latte art cvasi-inspirațional. E cumva trendy să spui că “nu ești bine”, dar într-un mod care să arate… bine. În același timp, ai dorința să epatezi. Să dai pe spate followerii, cu minim de efort perceput. Being or not being well should be fashionable.

Am ascultat din nou Sometimes, I Swear de la The Vaccines. E genul de piesă care nu urlă, dar apasă fix pe nervul omului care a fost mereu puțin în afara cercului.

N-am fost niciodată „the popular kid”. În gimnaziu eram ciudatul din colț. În liceu, gașca de metaliști mă botezase Lucifer. Nu pentru că eram malefic, ci pentru că aveam o față care, cică, „inspira teamă și respect”.

Am început să mă gândesc la formele invizibile de absență. La micro-abandonuri.

Nu-s telenovela aia cu țipete și lacrimi, nici ghostingul brutal în care rămâi să vorbești singur cu pereții.

Nu. Sunt mai subtile. Mai românești chiar: „las’ că vedem noi”, „te sun mâine”, „hai săptămâna viitoare”. Apoi? Nimic.

“You shouldn’t have to.”

Aud asta peste tot: nu ar trebui să explici de zece ori același lucru, nu ar trebui să demonstrezi non-stop că meriți, nu ar trebui să faci salturi mortale pentru cineva care nici nu se clintește pentru tine.

Dar hai să fim serioși: dacă oamenii ar face mereu doar strictul necesar, unde am fi?

Probabil am trăi într-o lume unde relațiile ar fi ca un contract de muncă: opt ore, pauză de masă, fără overtime emoțional.