EQ is sexy

Unii oameni au inteligența emoțională a unui cartof. Și nu a unuia pretențios, franțuzesc, cu gust de trufe. A unuia banal, de Obor, luat la plasă, aruncat pe tejghea și uitat în beci până în februarie. Un cartof care n-are niciun plan pentru viața lui: nu știe dacă va fi piure, prăjit sau salată de boeuf.

Adevărata tragedie apare când te trezești că începi să compensezi. Să pui tu sare, piper și empatie ca să iasă ceva prezentabil. Ca la mesele de sărbători românești, când toată lumea mănâncă, dar doar unul stă de dimineață în bucătărie. Tu fierbi, amesteci, asezonezi, psihanalizezi… iar celălalt? Stă pe scaun și zice că „merge și așa”.

Ai fost crescut să crezi că dacă cineva nu poate, tu trebuie să poți pentru amândoi. Că dacă nu știe să pună în cuvinte ce simte, trebuie să fii tu și traducător, și psiholog, și semafor emoțional. Că dacă nu înțelege aluzii subtile, îi mai explici o dată, „cu frumosul”. Apoi mai pui și un zâmbet, să nu pară că ești „prea intens”.

Doar că inteligența emoțională nu se împrumută. Nu se găsește la Mega la raionul promoții. Nu se construiește din bunătatea ta, chiar dacă îți place să repari. Nu e jobul tău să gătești emoții sofisticate pentru cineva care n-are nici măcar tigaie.

Românii au o vorbă: „unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. Dar noi am reușit să facem un sport național din a cere de la noi înșine ce lipsește la ceilalți. Și mai și zicem „lasă, că poate se schimbă”. Dar nu se schimbă. Cartoful rămâne cartof.

Limita sănătoasă nu e un zid rece, e momentul în care spui „nu mai gătesc aici”. Nu pentru că ești rece. Ci pentru că ți-ai dat seama că nu poți fi și ingredient, și rețetă, și bucătar.

Și, sincer?

Întreabă-te dacă îți plac cartofii măcar.

And we're not talking about potatoes.