Absența din prezență

Am început să mă gândesc la formele invizibile de absență. La micro-abandonuri.

Nu-s telenovela aia cu țipete și lacrimi, nici ghostingul brutal în care rămâi să vorbești singur cu pereții.

Nu. Sunt mai subtile. Mai românești chiar: „las’ că vedem noi”, „te sun mâine”, „hai săptămâna viitoare”. Apoi? Nimic.

E când cineva îți citește mesajul din bara de notificări și dă swipe ca să nu apară „seen”.

E când prietenul vorbește jumătate de oră despre pisica lui, jobul lui, vacanța lui și apoi se ridică să plece fără să te fi întrebat o singură dată „tu cum ești?”.

E când părintele te roagă să îi explici setările de la telefon, dar nu îți întreabă cum îți merge viața.

E când șeful îți promite feedback și dispare ca trenul personal în zăpadă.

Micro-abandonurile sunt ca ploaia măruntă: nu pare mare lucru, dar te uzi până la piele fără să-ți dai seama. Ele nu închid uși, ci le lasă întredeschise.

Și partea cea mai perversă e că nu știi dacă să te superi sau să treci cu vederea. Pentru că un „nu” clar doare, dar eliberează.

Micro-abandonul nu doare destul încât să pleci, dar nici nu îți dă destul încât să rămâi liniștit.

Poate că adevărata dramă nu e în marile certuri, ci în micile uitări zilnice. Poate că relațiile noastre nu se rup dintr-o dată, ci se destramă încet, ca o șosetă spălată prea des la 90 de grade.

Și atunci mă întreb, în cel mai Carrie-Bradshaw-dar-cu-sarmale fel posibil: dacă iubirea se măsoară în prezență, nu în vorbe mari, oare câți dintre noi am fost părăsiți nu printr-un „adio” zgomotos, ci printr-o mie de tăceri mărunte?